Abstract

Această carte discută problema fundamentală a neoplatonismului – cea a unui principiu de dincolo de ființă și de gândire – în operele celor mai importanți reprezentanți ai acestui curent filozofic: Plotin, Porfir, Iamblichos, Proclus și Damascius. Este vorba despre una dintre cele mai pasionante înfruntări din istoria filozofiei, care pornește de la câteva indicații enigmatice din dialogurile lui Platon, referitoare la sursa cunoașterii și a ființei lucrurilor. Depășind distincția platonică dintre lumea sensibilă și cea inteligibilă, filozofii neoplatonici au căutat să înțeleagă principiul absolut, numit unu sau bine, care face posibilă lumea inteligibilă însăși și realitatea în ansamblul ei, dar care trece astfel dincolo de ființă și de gândire. Volumul de față urmăreşte modul în care evoluează căutarea principiului – cu intriga, desfăşurarea şi deznodământul ei –, dezvăluind disputele interpretative, directe sau indirecte, ce se ţes între filozofii neoplatonici. Miza analizei este aceea de a arăta că, departe de a reprezentaun „dat“ dogmatic inflexibil, problema principiului de dincolo de fiinţă nu încetează să se adâncească şi să se reformuleze, cu mereu alte dificultăţi, de-a lungul tradiţiei neoplatonice.