Abstract

Problemele filosofie sensibile pe care le pune aplicabilitatea matematicii în ştiinţe şi viaţa de zi cu zi au conturat, pe un fond interdisciplinar, o nouă “ramură” a filosofiei ştiinţei, anume filosofia aplicabilităţii matematicii. Aplicarea cu succes a matematicii de-a lungul istoriei ştiinţei necesită reprezentare, încadrare, explicaţie, dar şi o justificare de ordin metateoretic a aplicabilităţii. Între rolurile matematicii în practica ştiinţifică, rolul constitutiv teoriilor ştiinţifice este cel a cărui analiză poate contribui esenţial la această justificare. În lucrarea de faţă, am analizat acest rol constitutiv prin prisma relaţiilor sale cu celelalte roluri importante ale matematicii (descriptiv-semantic-reprezentaţional, inferenţial-explicativ-predictiv), încercând să surprind motivaţia primară a acestui rol relativ la ideea de structură matematică şi epistemică, componente esenţiale ale ştiinţei structurale matematizate.