Abstract
O privire fugitivă asupra unora dintre religiile lumii antice scoate la
iveală faptul că, indiferent de structura sa și de teritoriul în care s-a
răspândit, credința într-o viață fără boli și suferințe a fost idealul
permanent al omului. Astfel că, alături de nădejdea în viața de apoi,
încrederea într-un trai mai bun încă de pe pământ a reprezentat o
constată a vieții private și publice. În acest sens, au existat divinități,
dar și specialiști, care s-au îngrijit de întreținerea speranțelor
oamenilor. „Într-adevăr, cultura indo-europeană cunoștea un singur
tip de intelectual, cel care se îngrijea de toate activitățile legate de
cuvânt: era preot (cunoscând rugăciunile și formulele rituale), era
istoric (știind să povestească tradițiile și istoria străveche a tribului
său), era jurist (cunoscând pe de rost formulele dreptului cutumiar),
era poet (stăpânind tehnica dificilă a compunerii), era povestitor
(știind să recite pentru delectarea auditoriului o cantitate însemnată
de texte și tradiții orale), era medic (cunoscând formulele magice
vindecătoare)”.24 Cu toată această diversificare, oamenii au așteptat în
continuare venirea unui Mântuitor dintr-o altă lume, Care să le vindece
bolile, să le ierte păcatele și să le aducă învierea din morți. Acest lucru
s-a întâmplat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu „la plinirea vremii”
(Galateni 4, 4-5).