In a recent blog post, Joshua Clover rightly notices the swift emergence of a new panoply of “genres of the quarantine.”1 It should not come as a surprise that one of them centers on Michel Foucault’s notion of biopolitics, asking whether or not it is still appropriate to describe the situation that we are currently experiencing. Neither should it come as a surprise that, in virtually all of the contributions that make use of the concept of biopolitics to address the (...) current coronavirus pandemic, the same bunch of rather vague ideas are mentioned over and over again, while other—no doubt more interesting—Foucauldian insights tend to be ignored. In what follows, I discuss two of these insights, and I conclude with some methodological remarks on the issue of what it may mean to “respond” to the current “crisis.”. (shrink)

A provocative critique of Western attitudes about the Orient, this history examines the ways in which the West has discovered, invented, and sought to control the East from the 1700s to the present.

Bioputerea face referire la practica statelor naționale moderne prin o explozie de numeroase și diverse tehnici pentru realizarea subjugării corpurilor și controlul populațiilor. Foucault a folosit termenul pentru a se referi în mod specific la practicile de sănătate publică, printre alte mecanisme de reglementare. Biopolitica este un concept care ia în considerare administrarea vieții și a populațiilor unei regiuni guvernate. Biopolitica produce o societate disciplinară generalizată și controale de reglementare prin biopolitica populației. Giorgio Agamben afirmă că ceea ce se manifestă (...) în această pandemie este tendința crescândă de a folosi starea de excepție ca o paradigmă normală de guvernare. DOI: 10.13140/RG.2.2.13265.56161. (shrink)