umé L’oralité occupe une place significative dans la société traditionnelle africaine. La majorité des informations ou des messages sont transmis par ce moyen d’une génération à une autre. L’oralité est un aspect de la tradition en Afrique qui rassemble dans son sein les genres comme le conte, la fable, la devinette, l’adage, le proverbe, l’épopée, la légende, etc. Ces genres facilitent rapidement la compréhension d’un message, surtout discret, entre les membres d’une communauté. En Afrique, l’oralité a une grande place et (...) une importance considérable dans chaque communauté. Les civilisations africaines sont essentiellement caractérisées par cette culture orale. Aujourd’hui, la société africaine moderne ignore la place de cet héritage, ce patrimoine légué de nos aïeux dès la fondation des communautés humaines. L’effet nocif de la négligence des acquis de cette culture dépasse le cadre de l’enfant pour s’étendre à la société toute entière. Cette culture d’oralité surgit chez l’enfant africain la capacité et la compétence psychologique qui lui aide dans le processus de sa formation, aussi bien que dans sa perception du monde et ses besoins de la communication interpersonnelle. Elle développe aussi en lui la capacité de partager ses réflexions avec les autres. Dans la société africaine, l’exploitation de la littérature orale aide à développer et à encourager la citoyenneté, à travers l’engagement actif ou la participation dans les affaires de la communauté. Contre cette réalité, l’inclusion de la tradition orale dans le programme scolaire des écoles secondaires au Nigeria devient obligatoire. Notre but dans cette communication est d’élaborer les importances indéniables de cette tradition orale et de forger un moyen par lequel cette culture restera dans l’esprit de chaque être humain qui passe par notre système éducatif au Nigeria. Nous essayerons de démontrer comment et pourquoi incorporer l’étude de cette matière dans notre programme scolaire, pour élucider chez les jeunes, les vertus morales qui sont chéries chez nous. (shrink)

Gioacchino din Fiore (n. 1135 – d. 30 martie 1202), călugăr cistercian și fondator al Ordinului Florensian din Calabria, a fost unul dintre cei mai influenți teologi și filosofi ai Evului Mediu. Plasat de Dante în Paradis (Cântul XII), Gioacchino este considerat de către unii profet, iar de alții eretic, iar despre ideile sale se afirmă că au influențat atât Ordinul Franciscan, cât și mișcările escatologice medievale și moderne, respectiv teoriile ulterioare ale filosofiei istoriei. Cunoscut în primul rând pentru împărțirea (...) istoriei în trei status-uri, al Tatălui, al Fiului și al Spiritului (Duhului Sfânt), prin care Sfânta Treime se revelează progresiv și pedagogic umanității, călăuzind-o înspre libertate și desăvârșire, sistemul de teologie și filosofie a istoriei dezvoltat de abatele calabrez stă alături de De Civitate Dei a lui Augustin asemenea unui pilon al înțelegerii creștine medievale a sensului istoriei. - Dan Siserman -/- „Din faptul că după Cristos continuă încă o istorie bolnavă și profană, Gioacchino concluzionează că o istorie cu adevărat sfântă și bună trebuie încă să vină. Această istorie însă, recunoaște el cu satisfacție, este acum foarte aproape: într-adevăr, ea a crescut mult timp într-un mod ascuns, dar în curând va trebui să devină vizibilă. În acest eveniment iminent abatele calabrez își plasează bucuria plină de speranță și așteptarea plină de încredere; iar acesta este un fapt care indică un lucru cu adevărat semnificativ: că este cu adevărat posibil să privim spre viitor cu acea speranță plină de bucurie, care cândva își găsise expresia în acel „Marana tha” al primilor creștini, care așteptau plinătatea mântuirii odată cu întoarcerea lui Isus Cristos. Astfel, la Gioacchino, o adevărată așteptare a timpului sfârșitului a fost din nou posibilă – o așteptare care era pe deplin pătrunsă de spiritul speranței. […] După părerea mea, numai cu mari rezerve putem accepta teza conform căreia Gioacchino din Fiore a inițiat procesul de secularizare a speranței escatologice care a condus la conștiința epocală a Renașterii și Modernității. Este corect că odată cu Gioacchino s-a produs o turnură în ceea ce privește speranța escatologică; însă ar trebui să ne ferim să vedem pur și simplu un inițiator al Renașterii într-un astfel de om al contemplației care a profețit o eră monastică și contemplativă a purei interiorități.” – Joseph Ratzinger/Papa Benedict XVI. (shrink)

Ce înseamnă mai exact idoli? Sunt multe definiţii dar şi multe incorectitudini. Este adevărat că fiecare religie are idolii săi, o caracteristică politeistă. Cuvântul apare cu o încărcătură puternică şi cu un caracter pur negativ, aş putea spune eretic în Biblie. Idolii sunt soldaţii Infernului. Biblia ne spune că un chip cioplit este un idol, o înfăţişare făcută după mintea ta. Este de fapt obiectul unei adorări exagerate o supunere voită faţă de un lucru sau o fiinţă. Drumul pe care (...) un idol merge este urmat de cohorte de frenetici dar şi de fanatici. În opinia mea un idol este un obiect fizic sau o reprezentare imaterială având în componenţa sa ideea de supunere, de pierdere a suveranităţii personale. (shrink)