Instituţiile publice sunt reformate şi reorganizate după modelul managerial al firmelor, filosofia serviciului public este reformulată în termenii loialităţii faţă de interesele antreprenoriale (pentru profit) sau faţă de pasiunile cetăţenilor virtuoşi ce creează în jurul preocupărilor personale asociaţii civice, gestionând o parte din serviciile de interes public abandonate de statul capitalist. Pentru ca aceste lucruri să se întâmple, inflexibilitatea politicilor orientate către impunerea fără alternativă a aşa-numitului „consens de la Washington” trebuie să fie însoţită de o cât mai mare flexibilizare (...) a voinţei, aspiraţiilor şi vieţii umane. Cetăţenii statului neoliberal trebuie să se obişnuiască să trăiască departe de familie pentru a câştiga mai mult, pentru a obţine un loc de muncă sau pentru a nu îşi pierde poziţia profesională pe care au obţinut-o, trebuie să jongleze cu mai multe calificări, să fie deschişi către perspectiva înstrăinării unei bune părţi din timpul legal de odihnă în beneficiul companiei sau instituţiei publice pentru care lucrează, să construiască permanent strategii de salvare pentru eventualitatea în care angajatorul se va dispensa de serviciile lor etc. Tensiunile şi contradicţiile ce însoţesc transformările neoliberale sunt vizibile în numeroase domenii, dar sunt poate mai frapante în cele care au o îndelungată tradiţie a autonomiei organizaţionale şi care au obţinut privilegiul de a-şi construi practicile în conformitate cu reguli sau aprecieri endogene, în câmpul creaţiei culturale. Comunităţile universitare resimt din plin influenţele forţelor disruptive şi distructive ale re-structurării neoliberale. Observaţiile pe care le voi expune în cele ce urmează vor evidenţia câteva dintre acestea, fie că este vorba de manifestări generale, sesizabile la scară globală, fie că este vorba de forma pe care o iau ele în România. (shrink)

Preocuparea pentru funcția de marketing a topurilor universitare îi face pe manageri să ignore modul neglijent în care ele sunt concepute, deoarece adesea „clasamentele servesc în mod strategic celor care, doritori să reformeze sistemul universitar din țara lor, le folosesc în mod oportunist pentru a justifica politici deja decise”. Ei nu numai că sunt pregătiți să accepte schimbările dramatice în clasamente (care, de cele mai multe ori dovedesc de fapt inadecvarea instrumentelor de evaluare), dar se străduiesc din răsputeri să îmbunătățească (...) artificial propria poziție, angajând, spre exemplu, personalități științifice cu un CV impresionant. Iar obsesia clasamentelor, una dintre sursele importante ale corupției intelectuale în mediul academic, nu apare de la sine. Este strâns legată de comercializarea intensivă a cunoașterii și de reducerea finanțării publice a universităților. „Importanța acordată brusc clasamentelor universităților” - susține Gingras, adăugând exemple concrete de abordări cinice ale unor manageri care, înțelegând erorile sistemice, consimt să participe la acreditarea lor - „este de asemenea un efect al discursurilor pe tema internaționalizării «pieței universitare» și a căutării unei clientele străine lucrative care să compenseze veniturile scăzute ce provin de la guvern și descreșterea numărului de studenți locali. Numeroși conducători ai universităților care pleacă în delegație în China sau în India par a identifica acolo o «piață» potențial lucrativă care nu ar trebui lăsată numai pe mâinile universităților americane, australiene sau britanice.” Există, de altfel, un sistem foarte complex de stimuli care îi determină pe membrii comunității academice să accepte denaturarea treptată a valorilor fundamentale de care depinde prestigiul intelectual, validând-o. Astfel, pentru a folosi metafora aceluiași autor, foarte mulți văd că hainele noi ale universităților sunt de fapt imaginare, dar puțini ar dori să o spună. (shrink)

O sintagmă revine recurent, cel puţin în prima parte a cărţii, „conștiinţă feministă”. Legat de aceasta, constatările Lilianei Popescu, conferenţiară universitară și prorectoră la Școala Naţională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), mi-au confirmat câteva intuiţii despre felul în care s-a produs transformarea politică a societăţii românești în ultimele trei decenii. „Coagularea conștiinţei feministe în ţara noastră după anul 1990 – susţine autoarea – s-a făcut mai ales prin adoptarea tradiţiei feminismului occidental. În același timp, trebuie remarcat faptul că, înainte (...) de anul 1990, în societatea socialistă existau elemente implicite și explicite de afirmare a egalităţii de gen: educaţia era deschisă atât tinerilor, cât și tinerelor; oportunităţile de muncă erau accesibile atât bărbaţilor, cât și femeilor; statul socialist oferea facilităţi tinerelor mame, concedii maternale, creșe, grădiniţe, iar la întoarcerea din concediul de creștere a copilului, serviciul era asigurat. Multe dintre societăţile occidentale au luptat din greu pentru obţinerea acestor drepturi. (…) Consider că în conștiinţa feministă de după 1990 s-a pus un accent supradimensionat pe principiile și pe practicile feministe venite dinspre Vest și s-a subestimat propria noastră moștenire din perioada socialistă, care era valoroasă și merita preţuită. Este suficient să ne gândim la scăderea dramatică a cifrei de reprezentare a femeilor în parlamentele formate începând cu 1990. Practic, reprezentarea femeilor a scăzut de aproape 10 ori – de la peste 30% la 4%” (p. 52-53). (shrink)