Primul Război Mondial a fost un eveniment de neaşteptat, o dramă prin care au trecut milioane de oameni. La începutul secolului XX mulţi credea că Belle Epoque ( Epoca cea Frumoasă) a început şi nu are sfârşit. În opinia multor oameni de cultură ale acelor timpuri această epocă trebuia să dureze o veşnicie. O perioadă de pace şi linişte, o perioadă în care oamenii nu credeau că războiul va mai fi o prezenţă în viaţa lor. De cele mai multe ori (...) istoria ne oferă evenimente surprinzătoare, hazard sau nu istoria este plină de evenimente de neînţeles. Declanşarea Primului Război Mondial în acest moment ne este uşor explicabilă, dar în aceea epocă nimeni nu a perceput acest eveniment, pe care îl putem denumi un accident nefericit al istoriei. Războiul nu a lăsat în urma lui numai glorie, au fost şi momente pline de suferinţă şi de un tragism rar întâlnit. (shrink)

The temple from Jerusalem was never more defended by Jewish servants and believers, as when the Apostle Paul wrote the Epistle to the Hebrews. We are not referring to the armies of the revolutionaries. We should know that in Sanhedrin was judged every word that a Jew talked about the temple. But when St. Stephan was killed, and after too, St. James, because they have seen the True temple of Christ, the Levites and the Priests became killers not worshipers. With (...) diplomacy, the Apostle Paul wrote to the Jews this letter without even saying a word about the Temple, but asking them to remember the way they can fulfil the ideals of unity and freedom patented by Moses and the Tent: through Christ and through the Church. (shrink)

Creștinismul reprezintă una din cele trei mari religii monoteiste ale lumii ca număr de aderenți, aflându-se cu mult înaintea iudaismului și islamului, născându-se, istoricește vorbind, în prima jumătate a secolului I, când un mic grup de evrei palestinieni l-au identificat pe Mesia cu nimeni altul decât Isus Hristos din Nazaret. De-a lungul a două milenii de existență, creștinismul a evoluat și s-a extins în lume pe spații largi fiind, totodată, însoțit de stări de tensiune, crize, războaie religioase, schisme și (...) conflicte de natură teologică, fapt ce a avut drept consecință apariția mai multor biserici distincte. (shrink)

Omul a căutat dintotdeauna să descopere în viața sa chintesența elementelor existențiale. Adunate laolaltă ca un imens puzzle cosmologic, întrebările Filosofiei au avut cel puțin capacitatea revelatoare a marilor problematizări în ascendența omului de la imanent la transcendent. Prima etapă notabilă în atingerea acestei performanțe îi este negreșit tributată „Filosofiei”, socotită de Platon drept „cea mai mare artă”. Mai concis, pornind de la termenul de artă (gr. μουσικη – lumea muzelor), ni se arată în mod inspirat că „Filosofia este cea (...) mai înaltă muzică pe care a creat-o și a intonat-o mintea omenească. Numai prin acordurile și armoniile acestei muzici a filosofiei, înțelepții lui Platon se puteau ridica până la cel mai înalt cerc al sferelor cerești, unde erau învredniciți de epopteia divină a sublimelor Idei și unde se desfătau cu inefabila muzică a sferelor, muzica universală, cosmică”. Temele fundamentale descoperite prin atare contextualizări, în ceea ce privește filosofia platonică, au rămas până astăzi: „Binele”, „Adevărul” și „Frumosul”. Pentru lămurirea și înțelegerea lor deplină avem însă, negreșit, nevoie de interdisciplinaritate, aplecându-ne așadar spre contextualizarea filosofică, juridică și nu în cele din urmă, teologico-religioasă. „Marii filosofi ai antichității, Socrate, Platon sau Aristotel, ca să enumerăm pe cei mai importanți dintre ei, au cultivat în rândul contemporanilor gustul valorilor eterne, pentru bine, adevăr și frumos, pregătind astfel terenul pentru răspândirea Evangheliei lui Hristos, ca sinteză a valorilor supreme și în primul rând a iubirii. Dacă există până astăzi continente mai puțin receptive la valorile creștine, acestea se datorează în bună măsură absenței unor filosofi care să ridice mintea omului la înălțimea valorilor ideale. Filosofia antică a făcut parte din planul lui Dumnezeu pentru plinirea vremii, în vederea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Dacă Vechiul Testament poate fi considerat, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ca un pedagog către Hristos pentru evrei, tot astfel și filosofia antică a îndeplinit în lumea păgână același rol de pedagog către Hristos. Ca o dovadă a prețuirii lor, Biserica răsăriteană a așezat chipurile lui Platon, Socrate sau Aristotel în rândul personajelor din tinda locașului de cult”. Înainte de a analiza interdisciplinar aceste valori perene ale culturii universale, este necesar să conștientizăm ascendența omului spre dobândirea deplină a virtuților. Astfel, în perspectiva descoperirii omului corect, filosofia platoniciană merge până la experierea directă a paideei conceptelor de persoană, stat și societate, de unde trece foarte ușor spre problematizarea Binelui absolut. „Așa trebuie gândite în statul platonic, înțelepciunea, curajul cumpătarea și dreptatea ... Respingerea tiraniei și unitatea reală a corpului social impun acțiuni reciproce ale individului și statului. Sensul și limitele libertății sunt determinate prin formula educației prin stat și pentru stat”. Această absorbție statală a individului l-a depărtat pe Aristotel de Republica lui Platon, „Stagiritul având un simț deosebit al concretului, ca orice observator al naturii”. (shrink)