Toon van Eijk: Spinoza in het licht van bewustzijnsontwikkeling De beroemde filosoof Spinoza is moeilijk te doorgronden. Emeritus hoogleraar Maarten van Buuren heeft in 2016 twee boeken over Spinoza gepubliceerd, waarin hij diens filosofie op nauwgezette en verhelderende manier analyseert. Volgens Van Buuren is de kern van Spinoza’s ethiek de bevrijding van bevoogding en het streven om in overeenstemming te leven met de wereld en met zichzelf. Een aantal sleutelbegrippen in Spinoza’s filosofie zijn de immanente, in de natuur-inwonende God, zelfbeschikking, (...) de rede, intuïtie, macht en zelftoe-eigening. In dit boek bespreekt Toon van Eijk deze sleutelbegrippen aan de hand van de analyse van Van Buuren en de filosofie van Maharishi Mahesh Yogi, de grondlegger van de Transcendente Meditatie (TM) techniek. Filosofische begrippen blijven echter tandeloos zonder mogelijkheden om deze ideeën te verwerkelijken. Een synthese van filosofisch redeneren en praktijken voor bewustzijnsontwikkeling is nodig. Hoewel Spinoza een ethiek zonder metafysica voorstond, is Van Eijk van mening dat daadwerkelijk wijs handelen moeilijk zonder enige metafysische bagage kan. (shrink)

În acest studiu, îmi propun să arăt că modelul social intuiţionist al judecăţii morale propus de Haidt este la rândul său prea restrictiv faţă de influenţa raţionării morale, poate tot aşa cum modelul raţionalist subestima influenţa emoţiilor morale. Mai întâi, voi prezenta modelul raţionalist despre natura judecăţii morale şi voi evidenţia rezultatele empirice care au contribuit la erodarea sa. Apoi, voi prezenta şi critica modelul social intuiţionist revigorat de revoluţia „afectivă” din psihologia morală, argumentând că rezultatele din psihologia experimentală, neuroştiinţă (...) şi psihologia evoluţionistă acordă raţionării morale o influenţă cauzală mai mare decât admite Haidt. (shrink)

-/- In Plato's work the "Sophist", Socrates, who typically occupies a central position in Plato's dialogues, is assigned a supporting role. This has led some scholars to argue for a shift in Plato's oeuvre, where he distances himself from Socrates and introduces a new main protagonist. However, this new protagonist remains unnamed and is only identified by his social position as Xenos, indicating that he is an outsider and a stranger whose identity is ambiguous. In this article, I argue that (...) Plato's decision to leave the character unnamed serves to raise a first problem: the question of whether this stranger is a friend or an adversary of philosophy. At the beginning of the dialogue, Socrates employs a series of references to Homer to bring into play a second problem: the problem of disguise. The third problem, “What is a sophist?”, is attributed to the Xenos. This is the only problem that is explicitly developed and is, therefore, the most prominent in the dialogue. If we relate these three problems to each other, it becomes clear that they represent contradictory intuitions without providing us with a strict criterion for deciding which of these intuitions is correct. By presenting these problems in their entanglement without providing a way out, Plato invites his readers to think without making explicit what the outcome of this thinking should be. -/- [In Dutch: In de "Sofist" speelt Sokrates, vaak het meest prominente personage in Plato’s dialogen, alleen maar een bijrol. Dit heeft veel interpreten ertoe verleid om een breuk in het oeuvre van Plato te postuleren, waarbij Plato afstand zou nemen van Sokrates ten behoeve van een nieuw personage. Ik zal echter laten zien dat Plato er bewust voor kiest om dit nieuwe personage naamloos te laten en hem alleen aan te duiden via zijn sociale positie als xenos (vreemdeling). Hiermee roept Plato, zo zal ik betogen, impliciet een eerste probleem op: is deze naamlo- ze Xenos een vriend of een vijand van de filosofie? Aan het begin van de dialoog wordt er door Sokrates een tweede probleem in spel gebracht: het probleem van de vermomming. Het derde probleem — ‘wat is een sofist?’ — wordt toegeschreven aan de Xenos. Dit is het enige probleem dat expliciet wordt uitgewerkt en is dan ook het meest prominent aanwezig in de dialoog. Als we deze drie problemen op elkaar betrekken dan wordt duidelijk dat ze tegenstrijdige intuïties vertolken, zonder dat we een strikt criterium krijgen aangereikt om te beslissen welke van deze intuïties de juiste is. Door deze problemen in een nog niet ontwarde kluwen te presenteren, nodigt Plato zijn lezers uit tot denken, zonder expliciet te maken wat de uitkomst van dit denken zou moeten zijn.]. (shrink)

In dit artikel betwist ik het gangbare idee dat de rede ontoereikend is voor morele motivatie, met name in relatie tot universele ethische kwesties. Door een uitgebreide verkenning van de Dual-Process Theory (DPT) stel ik dat onze morele intuïties zowel trainbaar zijn als een inherente neiging hebben naar universalistische overwegingen. Ik betoog dat sociale rechtvaardiging en de drang naar rationele argumentatie een cruciale rol spelen in het vormen en veranderen van onze morele standpunten. Concluderend pleit ik voor een herwaardering van (...) klassiek moreel redeneren en stel ik dat een universele ethiek psychologisch realistischer is dan eerder werd aangenomen. (shrink)

English: In this paper I indicate why I consider 'experimental philosophy' to be good news, though not as good as it could be, and not as all that new. I'll argue that there is no need to restrict experimental philosophy to eliciting intuitions through questionnaires. I'll indicate that good examples of experimental philosophy already exist in Artificial Intelligence and Cognitive Neuroscience. Dutch: Hieronder wil ik proberen aan te geven waarom ik de experimentele filosofie weliswaar als goed nieuws beschouw, maar niet (...) half zo goed als zou kunnen, en ook niet als echt nieuw. Qua filosofische experimenten beperkt de XF-beweging zich vooralsnog onnodig door haar focus op het eliciteren van intuïties, terwijl er reeds lang diverse goede voorbeelden van XF bestaan op het gebied van de kunstmatige intelligentie en de cognitieve neurowetenschap. (shrink)

Dacă cercetarea fenomenologică are o anumită intuiţie mai mult sau mai puţin vagă a direcţiei în care se îndreaptă, ea nu ştie dintru început unde anume va ajunge, unde anume o vor ghida întrebările. Ca în Călăuza lui Tarkovski, cercetătorul aruncă înaintea sa întrebarea şi apoi o urmează, înaintând oarecum în necunoscut, în orizontul neştiut pe care întrebarea îl deschide. Tocmai de aceea cercetarea fenomenologică este o explorare, o înaintare în necunoscut, fără o hartă sigură, fără o busolă infailibilă, alta (...) decât cea a propriei pre-înţelegeri, care poate fi confirmată sau infirmată pe parcurs. Spre deosebire de alte tipuri de cercetare, care pornesc de la un dat pozitiv deja disponibil, deja asigurat, în fenomenologie cercetătorul trebuie să îşi obţină datul originar, să şi-l asigure constant, să-l extragă din contexte fenomenale în care el este de cele mai multe ori ocultat, mascat şi obturat. Tot aşa şi noi, întrebându-ne dacă şi cum ar putea fi conceput un sens originar şi integrator al trupului, unul care să premeargă şi totodată să cuprindă diversele forme de expresie corporală a existenţei umane, noi nu presupunem că îl avem deja, gata dat, disponibil, apt de a fi arătat cu degetul: iată-l! Dimpotrivă, este mult mai plauzibil ca acest sens originar să ne fie dat întâi de toate prin ocultările sale, prin formele sale derivate, privative sau sărăcite. Explorarea fenomenologică ia atunci chipul unei operaţii de desfoliere, de recuperare a unui strat de sens originar, ascuns în spatele unor aluviuni care îl acoperă şi, uneori, îl fac de nerecunoscut. (shrink)

În ciuda faptului că nu contribuie la ordonarea cunoașterii actuale despre fascism, ci dimpotrivă, creează confuzie, lucrarea Madeleinei Albright are unele merite incontestabile. Primul dintre ele este capacitatea de a simplifica, într-o naraţiune scurtă, ușor de parcurs, ideile și faptele liderilor fasciști interbelici. Începând cu capitolul al doilea și până la cel de-al cincilea, istorisirea ar putea să fie folosită ca un foarte accesibil, viu și instructiv rezumat istoric pentru studenţi. Cu certitudine, experienţa profesorală a autoarei în învăţământul politic american (...) a ajutat-o să ajungă la acest nivel excepţional de persuasiune didactică. În al doilea rând, focalizându-și descrierile asupra personalităţii liderilor mai mult decât asupra fenomenelor social-economice, efectul imediat al lecturii este acela de a te face să reflectezi la cât de mult contează orgoliul și ambiţiile personale în alegerea drumului spre fascism. Portretele pe care cartea le schiţează sugerează că nu politician fascist modest și delăsător pur și simplu nu poate exista, așadar transmite cititorilor o intuiţie interesantă în sine. De asemenea, deși face destul de multe afirmaţii îndoielnice, Albright nu se abţine să enunţe unele adevăruri pe care politicienii de obicei le ocolesc. De exemplu, admiraţia lui Winston Churchill faţă de membrii cuplului fascist italo-german este ilustrată cu citate atât în capitolul despre ascensiunea lui Mussolini (p. 25), cât și în cel despre dobândirea puterii de către Hitler (p. 52). Este descris destul de clar și felul în care anticomunismul elitei liberale și conservatoare a contribuit decisiv la succesul politic al celor doi. În fine, cartea arată indirect cât de diferită este încercarea de a defini un fascist de aceea de a defini fascismul și că fascismul este mai mult decât suma credinţelor și acţiunilor adepţilor lui. (shrink)