El trabajo, escrito a modo de prólogo para el libro Contribuciones a la epistemología crítica de la complejidad dialéctica en el siglo XXI, busca poner en relación los conceptos de dialéctica, complejidad y epistemología crítica. En tal sentido, se analiza la relación entre las ideas de Karl Marx y las de Edgar Morin. Se muestra cómo hay mucho de complejidad en el pensamiento de Marx y mucho de dialéctica en el de Morin. A pesar de que también (...) hay diferencias importantes entre ellos, nos interesa más aquí mostrar lo que de común y/o complementario existe entre sus respectivos pensamientos, como nutrientes necesarios para una epistemología crítica. (shrink)

This thesis describes two classes of Dialectica categories. Chapter one introduces dialectica categories based on Goedel's Dialectica interpretation and shows that they constitute a model of Girard's Intuitionistic Linear Logic. Chapter two shows that, with extra assumptions, we can provide a comonad that interprets Girard's !-course modality. Chapter three presents the second class of Dialectica categories, a simplification suggested by Girard, that models (classical) Linear Logic and chapter four shows how to provide modalities ! and ? for this second class (...) of construction. (shrink)

Reflexión sobre los desafíos que enfrenta el pensamiento crítico a propósito del 30 aniversario de la fundación de la revista Dialéctica. Se destaca la capacidad permanente de la revista para pulsar lo mejor del pensamiento crítico de cada etapa por la que ha pasado. Fiel a aquella sentencia clásica de una filosofía y un pensamiento social como «crítica radical de todo lo existente», la revista ha sabido al mismo tiempo conservar clarividencia sobre el horizonte de sentido desde donde habría (...) de realizarse la crítica que sus páginas albergaba. El rigor teórico que la ha acompañado no ha sido mella para su compromiso con la praxis liberadora en sus más variadas manifestaciones. Ha sido dinámica, abierta en todo momento a los nuevos signos epocales, pero al mismo tiempo capaz de no cejar ante modismos intelectuales que dieran al traste con el designio que le dio origen. El principal desafío que enfrenta Dialéctica sigue siendo el mismo, su destino continúa asociado al del pensamiento crítico. Y éste, a su vez, necesita una reevaluación permanente acorde a su propia naturaleza. La celebración del 30 aniversario de Dialéctica constituye, pues, una excelente ocasión para reflexionar sobre la situación actual y perspectivas del pensamiento crítico. (shrink)

Reflexión sobre los desafíos que enfrenta el pensamiento crítico a propósito del 30 aniversario de la fundación de la revista Dialéctica. Se destaca la capacidad permanente de la revista para pulsar lo mejor del pensamiento crítico de cada etapa por la que ha pasado. Fiel a aquella sentencia clásica de una filosofía y un pensamiento social como «crítica radical de todo lo existente», la revista ha sabido al mismo tiempo conservar clarividencia sobre el horizonte de sentido desde donde habría (...) de realizarse la crítica que sus páginas albergaba. El rigor teórico que la ha acompañado no ha sido mella para su compromiso con la praxis liberadora en sus más variadas manifestaciones. Ha sido dinámica, abierta en todo momento a los nuevos signos epocales, pero al mismo tiempo capaz de no cejar ante modismos intelectuales que dieran al traste con el designio que le dio origen. El principal desafío que enfrenta Dialéctica sigue siendo el mismo, su destino continúa asociado al del pensamiento crítico. Y éste, a su vez, necesita una reevaluación permanente acorde a su propia naturaleza. La celebración del 30 aniversario de Dialéctica constituye, pues, una excelente ocasión para reflexionar sobre la situación actual y perspectivas del pensamiento crítico. (shrink)

Dialectica, un proces care ne conduce la cunoașterea formelor și în final la cea mai înaltă formă a Binelui, prin discuție, raționament, chestionare și interpretare, a preocupat filosofii încă din antichitate. Socrate a practicat dialectica prin metoda dialogului oral, ceea ce el numea arta „nașterii sufletelor” (o metodă numită și maieutică, sau metoda lui Elenchus), care putea duce, în funcție de intenția lui Socrate, la confirmarea sau infirmarea unor afirmații, sau la așa-numitele „aporii” în care nu se ajungea la o (...) concluzie definitivă. La Platon, dialectica este un tip de cunoaștere, cu rol rol ontologic și metafizic, la care se ajunge prin confruntarea mai multor poziții pentru a depăși opinia (doxa), o deplasare din lumea aparențelor (sau a „sensibilului”) către cunoașterea intelectuală (sau „inteligibilul”) până la primele principii. Ea implică și ordonarea conceptelor în genuri și specii prin metoda divizării, și îmbrățișează multiplicitatea în unitate, fiind folosită pentru a înțelege „procesul total al iluminării, prin care filozoful este educat astfel încât să realizeze cunoașterea binelui suprem, a Formei Binelui”. -/- DOI: 10.13140/RG.2.2.22933.60641. (shrink)

El trabajo aborda, desde una perspectiva marxista, un importante y complejo problema teórico asociado a la supuesta falsedad de toda ideología. Se trata del problema de la veracidad de la valoración, calificado más de una vez como de imposible solución, dado el vínculo de los juicios valorativos con las necesidades, intereses y otros fenómenos subjetivos de la conciencia humana. La negación de la existencia de la verdad valorativa conduce inevitablemente a su negación en la ideología, compuesta fundamentalmente por juicios valorativos (...) y, por lo tanto, sirve de sustento gnoseológico a las diversas variantes de la teoría de la desideologización. El enfoque crítico de estas consideraciones se desarrolla en el artículo sobre la base del análisis de la dialéctica de lo general y lo particular en la verdad valorativa, haciendo énfasis, ante todo, en la especificidad de esta última en comparación con cualquier otra verdad del conocimiento. (shrink)

El trabajo aborda, desde una perspectiva marxista, un importante y complejo problema teórico asociado a la supuesta falsedad de toda ideología. Se trata del problema de la veracidad de la valoración, calificado más de una vez como de imposible solución, dado el vínculo de los juicios valorativos con las necesidades, intereses y otros fenómenos subjetivos de la conciencia humana. La negación de la existencia de la verdad valorativa conduce inevitablemente a su negación en la ideología, compuesta fundamentalmente por juicios valorativos (...) y, por lo tanto, sirve de sustento gnoseológico a las diversas variantes de la teoría de la desideologización. El enfoque crítico de estas consideraciones se desarrolla en el artículo sobre la base del análisis de la dialéctica de lo general y lo particular en la verdad valorativa, haciendo énfasis, ante todo, en la especificidad de esta última en comparación con cualquier otra verdad del conocimiento. (shrink)

In these pages the author intends to examine the idea, quite widespread among Aristotle’s recent scholars, that the method of metaphysics were mainly dialectical. This problem is investigated in Aquinas, who decidedly denies that metaphysics uses dialectics because it just provides probability. Metaphysics, unlike dialectics, is not only based on the being of reason but also on the natural being. Therefore, it does not simply constitute a rational game about quiddities, but it studies things in their real actuality and must (...) therefore be supported by evidence. Although Aquinas agrees with Aristotle in affirming that not every science enjoys the same certainty, this fact is due to different reasons. First, all things do not possess the same stability and constancy. Secondly, there is not always a perfect match between the studied matter and the human faculty to ascertain. This match between the object and the subject is the most decisive factor for the certainty of sciences. (shrink)

Platon s-a inspirat din activitatea filosofică a unora dintre predecesorii săi, în special a lui Socrate, dar și Parmenide, Heraclit și Pitagora, pentru a-și dezvolta propria filosofie, care explorează majoritatea domeniilor importante, inclusiv metafizica, etica, estetica și politica.Împreună cu profesorul său Socrate și elevul său Aristotel, a pus bazele gândirii filosofice occidentale. Platon este considerat ca unul dintre cei mai importanți și influenți filosofi din istoria omenirii, fiind unul dintre fondatorii religiei și spiritualității occidentale. Filosofia dezvoltată de el, cunoscută sub (...) numele de platonism, se bazează pe teoria Formelor cunoscută prin rațiune pură ca soluție la problema universalelor. Filosofia lui Platon se înscrie pe linia presocraticilor, a sofiștilor și a tradițiilor artistice care stau la baza educației grecești, într-un cadru nou, definit de dialectică și teoria ideilor. Cunoașterea este pentru Platon o activitate a sufletului, afectată de obiectele sensibile, și de procesele interne. În Republica, forma cea mai înaltă este considerată ca fiind Forma Binelui, sursa tuturor celorlalte Forme care ar putea fi cunoscute prin rațiune. Tema centrală a cărții este dreptatea, argumentată cu ajutorul mai multor teorii platonice, inclusiv mitul alegoric al peșterii, doctrina ideilor, dialectica, teoria sufletului și proiectul unui oraș ideal. Dialectica lui este un tip de cunoaștere, cu rol rol ontologic și metafizic, la care se ajunge prin confruntarea mai multor poziții pentru a depăși opinia (doxa), o deplasare din lumea aparențelor (sau a „sensibilului”) către cunoașterea intelectuală (sau „inteligibilul”) până la primele principii. Modelul educațional al lui Platon (paidèia) diferențiază nivelul educației în funcție de aptitudinile elevilor. Conform principiilor socratice, pentru a face dreptate trebuie să se știe ce este bine, iar aceasta o știe cel mai bine filosoful. Platon a detaliat acest concept, evidențiind distincția dintre filosof (care caută principiile adevărului fără a pretinde că îl posedă) și sofist (care se lasă ghidat de opinie ca singurul parametru valid al cunoașterii). -/- CUPRINS -/- Platon - Biografie - Călătoriile lui Platon - Socrate - Academia - Lucrările lui Platon - - Clasificări ale lucrărilor - - - Cronologic - - - Tetralogii - - - Trilogii - - - Grupări lexicale Filosofia lui Platon - Sufletul - Funcția mitului - Idei - Teoria formelor - Ontologia - Epistemologia - Etica - Politica - Statul filosofic - Arta - Doctrinele nescrise: Unu și Diada Republica - Personaje - Conținut - Temele Republicii - - Justiția și dreptatea (Cartea I) - - Statul ideal (Cărțile II-III) - - Analogia oraș-suflet. Armonia părților (Cărțile IV-V) - - Teoria Formelor (Metafora liniei și mitul peșterii) (Cărțile VI-VII) - - Familia și statul (Cărțile VIII-IX) - - Mitul lui Er (Cartea X) Dialectica Educația Filosoful-rege Bibliografie -/- DOI 10.13140/RG.2.2.27534.23361 . (shrink)

English title: Phenomenology of the pólis and torsion of Dasein: dialectic and hermeneutics in the early Gadamerian interpretation of Plato's ethics. Abstract: The aim of this paper is to present and analyse the main hypotheses of Hans-Georg Gadamer in his 1931 book Platos dialektische Ethik. Phänomenologische Interpretationen zum Philebos regarding the notions of pólis, aretḗ, tó agathṓn y Dasein. Then, it will be attempted to show that in this early book of Gadamer is his first relevant philosophical-political work, expressed in (...) the form of a critical dialogue with Martin Heidegger, departing from the new interpretative possibilities that philology and phenomenology opened to Gadamer’s studies on Plato’s philosophy. This early work, moreover, would have laid the foundations for the future developments of philosophical hermeneutics, in particular, regarding the characterization of the dialectical-dialogical structure of understanding and the relationship among éthos, práxis and lógos. -/- /// -/- Resumen: El objetivo de este artículo es presentar y analizar las principales hipótesis de Hans-Georg Gadamer en su libro de 1931 Platos dialektische Ethik. Phänomenologische Interpretationen zum Philebos en relación con las nociones de pólis, aretḗ, tó agathṓn y Dasein. Luego, se intentará demostrar que en este trabajo temprano de Gadamer se formula la primera producción filosófico-política de relevancia del autor, expresada en forma de diálogo crítico con Martin Heidegger, a partir de las nuevas posibilidades interpretativas que la filología y fenomenología le abrieron para el estudio de Platón y su filosofía. Esta obra temprana, además, habría sentado las bases de los futuros desarrollos de la hermenéutica filosófica, en particular, con relación a la caracterización de la estructura dialógico-dialéctica de la comprensión y al vínculo entre éthos, práxis y lógos. (shrink)

La negativa a imaginar la "otra" sociedad más allá del capitalismo no está ajena a la prohibición judía de nombrar o describir a Dios. Cualquiera que sea la fuente del tabú, de las principales figuras relacionadas con la Escuela de Frankfurt, solo Mar- cuse se ha atrevido en los últimos años a romperlo. Solo Marcuse ha tratado de decir lo indecible en un esfuerzo cada vez más urgente por reintroducir un molde utópico a la teoría socialista.

This paper compares the concepts of “spirit” and “dialectic” in Hegel’s Phenomenology of Spirit and Kierkegaard’s The Sickness unto Death respectively. For this purpose, I delve into the way in which both philosophers understand these two concepts. The aim of this comparison is to detect whether there is some kind of relationship between the two concepts that could bring Hegel and Kierkegaard closer to each other.

By the beginning of the 19th century Hegel's dialectic turned contradiction (conceived as unity of a concept with its determined negation) into distinguished inference. In the course of 20th century a family of systems known as "paraconsistent" formalized dialectical logic according to the contemporary paradigm of inference, oriented to truth-preserving, and not powered anymore solely by contradiction. In this way, nevertheless, Hegel's idea of logic as unfolding of concepts ordered by degree of "determination" reached at every step of the process, (...) was put aside. We attempt to recover the importance of that idea for the hegelian concept of "logical necessity", pointing out in addition that it may well play the role of an order relation for dialectical inference. (shrink)

There are good, even if inconclusive, reasons to think that cognitive penetration of perception occurs: that cognitive states like belief causally affect, in a relatively direct way, the contents of perceptual experience. The supposed importance of – indeed as it is suggested here, what is definitive of – this possible phenomenon is that it would result in important epistemic and scientific consequences. One interesting and intuitive consequence entirely unremarked in the extant literature concerns the perception of art. Intuition has it (...) that knowledge about art changes how one aesthetically evaluates artworks. A profound explanation of this intuitive fact is that perceptual experiences vary with artistic expertise. Cognitive penetration provides an explanatory mechanism for this latter effect. What one knows or otherwise thinks about art may affect, in one of two ways sketched below, how one perceives art. Differences in aesthetic evaluation may follow, either because high-level aesthetic properties can be perceptually represented or because they causally depend on low-level perceptible properties. All of this lends credence to the hypothesis that the expert better judges art because she better perceives art. And she better perceives art because she better knows art. (shrink)

This didactic article attempts to be an alternative presentation to Method Conception in Hegel. It starts from the premise that such is taken as a strategy toreconcile Modern Illustration both with the epistemic foundational project of Early Modernity and its antagonistic past: The conception of rhetoric and hermeneutic rationality, initiated with Plato and Aristotle. The Hegelian Method would inscribe itself in an endeavour to merge the omnipotent aspects of Illustrated Narratives and the pre-Modern methods of finite and fragmentary connections with (...) the sense of reality. This text suggests the caducity of the project in view of the perceived contemporary impracticality of the Illustrated optimism that inspires it. (shrink)

Una reseña mía sobre el clásico libro de Kojeve.

For Alexis de Tocqueville, a faithful son of the Enlightenment, the priority given to the individual in the pursuit of truth represents the starting point of an inexorable march of equality towards individual autonomy. In other words, in agreement with the historicist movements of the 19th Century, Tocqueville interprets history as a dialectical progress: History understood as progress in the Hegelian sense, whose becoming unfolds in virtue of a steady and unalterable progress towards a better society-civilization as a creation of (...) the illustrated man. However, while for Hegel progress obeys a reason understood as self-knowledge, Tocqueville understands it as a balance between antagonisms: liberty-individual-democracy. In other words, the Tocquevillian dualism, expressed in the permanent tension between antagonisms equality vs. freedom, the individual vs the citizen–, leads towards a new class of dialectics of liberty. In this sense, the aforementioned triad represents, precisely, the tension that reveals itself as problematic, given that, ultimately, the elements that compose it arise antithetically. (shrink)

Socrate a practicat dialectica pentru obținerea cunoașterii, prin metoda dialogului oral, ceea ce el numea arta „nașterii sufletelor”. La Platon, dialectica era un tip de cunoaștere cu rol ontologic și metafizic, la care se ajunge prin confruntarea mai multor poziții pentru a depăși opinia (doxa), o deplasare din lumea aparențelor (sau a „sensibilului”) către cunoașterea intelectuală (sau „inteligibilul”) până la primele principii. Pentru ca o descriere, declarație sau afirmație să fie cunoaștere, trebuie ca aceasta să fie o credință, să fie (...) adevărată, și să fie justificată. O declarație de credință este o expresie a credinței în cineva sau ceva. Credința trebuie să fie adevărată pentru a fi cunoaștere. Definiția cunoașterii ca o credință adevărată justificată a fost acceptată pe scară largă până în 1960, când filosoful american Edmund Gettier a provocat discuții majore pe scară largă. Cunoașterea științifică se bazează pe colectarea probelor observabile și măsurabile supuse unor principii specifice de raționament și de experimentare. În ciuda criticilor teoriei falsificabilității propuse de Karl Popper pentru demarcarea între știință și ne-știință, în principal pseudoștiință, acest criteriu este încă foarte util, și perfect valabil după perfecționarea lui de către Popper și adepții lui. Metodologia programelor de cercetare științifică a lui Imre Lakatos este o revizuire radicală a criteriului de demarcație al lui Popper între știință și neștiință, conducând la o teorie nouă a cunoașterii științifice. În lucrare prezint propunerea mea de extindere a metodologiei lui Lakatos cu doi noi termeni, programe bifurcate și programe unificatoare, cu caracteristicile lor specifice. (shrink)

El presente artículo aborda el problema hegeliano del comienzo de la ciencia filosófica desde el prisma de la circularidad constitutiva del proceso lógico y, en consecuencia, de la vinculación especulativa entre el comienzo y el resultado. Siguiendo una metodología hermenéutica, la exposición está organizada en tres secciones. En la primera de ellas, el comentario se atendrá a la cuestión de la actualidad del comienzo de la Lógica. La segunda sección ofrecerá una aproximación al concepto del método, con la intención de (...) dilucidar en su naturaleza extensivo-intensiva el fundamento de la circularidad especulativa de lo lógico y de la integración dialéctica de sus momentos. En la última parte, la argumentación se enfocará en determinar la relevancia de dicha operación circular para la comprensión de la totalidad del programa filosófico hegeliano. (shrink)

The Question of Truth in Kant’s Transcendental Logic [English] In the third section of the “Introduction” to transcendental logic, Kant dedicates a couple of paragraphs to the subject of truth (KrV B82-83). Based on this passage, Kant’s com¬mentators have justified various and sometimes contradictory interpretations of the Kantian notion of truth. However, few have analyzed the passage in its own context, that is, as part of the strategy to introduce the idea of transcendental logic. In this work, I intend to (...) take a position in this regard. I will try to show that this passage does not subscribe to the distinction between general and transcendental logic, but between analytic and dialectic logic. [Español] En la tercera sección de la “Introducción” a la lógica trascendental, Kant dedica un par de párrafos al tema de la verdad (KrV B82-83). Basándose en este pasaje, los comentaristas de Kant han justificado diversas y a veces contradictorias interpretaciones de la noción kantiana de verdad. Sin embargo, pocos han analizado el pasaje en su propio contexto, es decir, como parte de la estrategia para introducir la idea de una lógica trascendental. En este trabajo se pretende tomar postura a este respecto. Se intentará mostrar que este pasaje no abona a la distinción entre lógica general y lógica trascendental, sino entre analítica y dialéctica. (shrink)

Wilson [Dialectica 63:525–554, 2009], Moore [Int Stud Philos Sci 26:359–380, 2012], and Massin [Br J Philos Sci 68:805–846, 2017] identify an overdetermination problem arising from the principle of composition in Newtonian physics. I argue that the principle of composition is a red herring: what’s really at issue are contrasting metaphysical views about how to interpret the science. One of these views—that real forces are to be tied to physical interactions like pushes and pulls—is a superior guide to real forces than (...) the alternative, which demands that real forces are tied to “realized” accelerations. Not only is the former view employed in the actual construction of Newtonian models, the latter is both unmotivated and inconsistent with the foundations and testing of the science. (shrink)

Dialectica: Mathematica and Physica, Truth and Justice, Trick and Life. Mathematica as the Constructive Metaphysica and Ontology. Mathematica as the constructive existential method. Сonsciousness and Mathematica: Dialectica of "eidos" and "logos". Mathematica is the Total Dialectica. The basic maternal Structure - "La Structure mère". Mathematica and Physica: loss of existential certainty. Is effectiveness of Mathematica "unreasonable"? The ontological structure of space. Axiomatization of the ontological basis of knowledge: one axiom, one principle and one mathematical object. The main ideas and concepts (...) of the ontological construction/ "Point with a vector germ" and "heavenly triangle". "Ordo geometricus" and "Ordo onto-topological". Architecture of the onto-topological basis of knowledge: general framework structure, carcass and foundation. The absolute space and the absolute field. The absolute (natural) system of coordinates of Universum. Eidos of "idea of ideas", the symbol and the "formula of Justice". (shrink)

La oposición a una estricta separación entre las dimensiones dialéctica y retórica de la actividad argumentativa es una de las aportaciones más destacadas y peculiares de la denominada escuela holandesa sobre argumentación. Frans H. van Eemeren y Peter Houtlosser reaccionaron contra una separación estricta entre dialéctica y retórica en varios trabajos, pero uno de los más inspiradores es sin duda su artículo “William the Silent’s argumentative discourse” (1998) presentado en la ciudad de Ámsterdam con ocasión de la cuarta (...) conferencia organizada por la International Society for the Study of Argumentation (ISSA). Sobre este tema siguieron investigando para presentar un análisis de la perspectiva dialéctica inherente al caso de Guillermo I de Orange en un congreso de la Japan Debate Association en Tokio (van Eemeren y Houtlosser, 2000). (shrink)

In this paper, we defend the main claims of our earlier paper “Mental Fictionalism as an Undermotivated Theory” (in The Monist) from Gábor Bács’s criticism, which appeared in his “Mental fictionalism and epiphenomenal qualia” (in Dialectica). In our earlier paper, we tried to show that mental fictionalism is an undermotivated the-ory, so there is no good reason to give up the realist approach to the folk psychological discourse. The core of Bács’s criticism consists in that our argumentation rests on an (...) equivocation concerning the folk psychological concepts of conscious experiences. In our present argumentation, at first, we shortly recapitulate our earlier argumentation and Bács’s main objection to it. After that, we argue against the case of equivocation, claiming that it rests on a highly implausible and unsupported verificationist approach. Lastly, in answering another remark of Bács’s, we discuss the possibility of a realist mental fic-tionalism and conclude that it is an incoherent standpoint. (shrink)

Im Zentrum von Vallas Umgestaltung der Dialektik als rhetorischer Methode steht ein neues Verständnis von certum, das aus Quintilians Institutio oratoria stammt. Diesem Verständnis zufolge ist Gewissheit in dem begründet, was allgemein akzeptiert wird, nicht in dem, was wahr ist. Damit trennt Valla certum und verum. In den Dialecticae disputationes stellt er Dialektik nicht als eine logische oder philosophische Methode zum Beweis von Wahrheiten dar, sondern als Praxis Geständnisse herbeizuführen und als juristische Produktion konsensueller Gewissheiten. Auch in anderen Werken, etwa (...) den Elegantiae und seinem Kommentar zu Quintilians Institutio, verbindet er durchweg certum mit Konsens, insbesondere Konsens im Sinne der rhetorischen Strategie der status-Theorie. (shrink)

Este artículo presenta el modo de relación de la totalidad de lo condicionado y lo incondicionado en la lógica transcendental de Kant. Para ello el argumento reconstruye los elementos que abren el tratamiento de la dialéctica transcendental en la "Crítica de la razón pura", es decir, la apariencia ilusoria y las Ideas de la razón. Este modo de leer la doctrina de las síntesis transcendentales de lo condicionado y lo incondicionado exhibe la tesis de la complementariedad diferenciada entre ambas (...) regiones, dando a cada una su derecho, lugar y misión. (shrink)

English Title: Time and scansion: rythmical meaning of Duration between Husserl and Bachelard. -/- Abstract: Inside phenomenological search, present time and instant live inside a troubled dialectic: for Husserl present runs, widening out past and future, in the same moment, like the Heraclitean bowstring which stretches between two dimensions. Gaston Bachelard, on the contrary, is the thinker of Discreteness, where temporal continuum is linked to the reciprocal differentiating of instants in the duration. So, the conceptions of time inside these philosophers (...) seem to be opposed one to the other, but inside these two modalities of scansion we meet a steady thread, which underlies both the interpretations, which precipitate one on the other. Let’s read the taking shape of the positions inside La dialectique de la durée (1936) and in Husserl’s writings on attention, linked to the rise of an aspect of the thing above the others (1904 -1905) treated in Husserliana XXXVIII (Wahrnehmung und Aufmerksamkeit, Texte aus dem Nachlass, (1893 – 1912). /// -/- Resumen: En la investigación fenomenológica los conceptos de instante y presente viven in potente una abierta tensión constitutiva: en la filosofía de Husserl es el presente el que transcurre, dilatándose conjuntamente hacia el pasado y el futuro como la heraclítea cuerda del arco, que se extiende entre los dos lados de una dirección unitaria y continua. Gaston Bachelard, por el contrario, es un pensador de la discreción, no existe un continuo temporal sino una gran sutura en la que los instantes se diferencian en la duración. Las concepciones del tiempo entre los dos filósofos parecen oponerse la una a la otra y, sin embargo, entre las dos formas de escansión, existe un hilo firme, que ciñe las dos interpretaciones, haciéndolas precipitar una dentro de la otra, en nombre del contenido perceptivo. Las dos posiciones emergen con su diferencia en La dialéctica de la duración [1936] y en los textos que Husserl ha dedicado al tema de la atención y el interés [1898; 1904; 1905]. -/- . (shrink)

Der Artikel verfolgt, in welcher Weise Johann Gottlieb Fichte mit seiner Wissenschaftslehre die Diskussion um das Wesen der Natur in ihrem Verhältnis zum Subjekt beeinflusst. Dabei wird besonders sein Ansatz zur Fassung der Subjektivität und der Dialektisierung der Erkenntnisbeziehung zwischen Subjekt und Objekt herausgearbeitet. Dabei wird Fichtes Beitrag zur Entwicklung einer modernen dialektischen Methode gewürdigt. -/- The article follows the way in which Johann Gottlieb Fichte influences the discussion about the essence of nature in its relationship to the subject with (...) his science theory. His approach to the definition of subjectivity and the dialectization of the cognitive relationship between subject and object will be worked out in particular. Fichte's contribution to the development of a modern dialectical method is acknowledged. -/- В статье показано, как Иоганн Готлиб Фихте влияет на дискуссию о сущности природы в ее отношении к предмету своей научной теорией. В частности, вырабатывается его подход к определению субъективности и диалектизации познавательных отношений между субъектом и объектом. Признан вклад Фихте в развитие современного диалектического метода. -/- El artículo sigue la forma en que Johann Gottlieb Fichte incide en la discusión sobre la esencia de la naturaleza en su relación con el sujeto con su teoría de la ciencia. En particular, se trabaja su aproximación a la definición de subjetividad y la dialéctica de la relación cognitiva entre sujeto y objeto. Se reconoce la contribución de Fichte al desarrollo de un método dialéctico moderno. (shrink)

In lieu of an abstract, here is a brief excerpt of the content:Journal of the History of Philosophy 42.2 (2004) 219-220 [Access article in PDF] Jack Zupko. John Buridan: Portrait of a Fourteenth-Century Arts Master. Notre Dame: University of Notre Dame Press, 2003. Pp. xix + 446. Cloth, $70.00. Paper, $40.00. What does the name "John Buridan" call to mind? For many, including medievalists, not much at all—at best, perhaps, a set of apparently unrelated ideas: nominalism; an impetus theory of (...) projectile motion; and a peculiar account of the will (although "Buridan's ass," the indecisive donkey caught between two equally appetizing bales of hay, is not found in Buridan's writing). In correcting this ignorance—an injustice to arguably the most famous and influential philosopher of the early-to-mid-fourteenth century—the temptation might have been to articulate Buridan's "positions" on "the big questions," allowing readers to fit Buridan into received categories. Thankfully, the present work, the first book-length study of Buridan in any language, resists this temptation. The John Buridan that emerges from Jack Zupko's skillful "exercise in philosophical portraiture" doesn't serve to simply fill gaps in our awareness of the historical record, but to enlighten and challenge our understanding of the practice of philosophy and the study of its history.Zupko emphasizes throughout that Buridan was a teacher, a master of arts in Paris. Buridan's pedagogical concerns help make sense of his central work in logic. As the basis for his arts lectures, Buridan chose Peter of Spain's Summulae Logicales, but in commenting on Peter, Buridan moves beyond creative exegisis to comprehensive renovation. Buridan (c. 1300-c. 1361) naturally wanted to accommodate terminist or via moderna supposition theory; but more importantly, he wanted a logic text that would set out a general plan of philosophical inquiry, "a compendium of methods, a 'how-to' book for the philosopher" (135). Buridan thus designed his own Summulae de Dialectica as a new authoritative logic text, and Zupko persuasively argues that its "nominalism" should be understood as less a set of doctrines in theoretical logic, than a program of logical practice, an education in logic as the ars artium, the universal intellectual tool.Zupko's portrait of "Buridan's vision of the philosophical enterprise" is thus appropriately divided into two parts. The first summarizes Buridan's method as described in the individual treatises of his Summulae. The second displays the method in practice, rehearsing and evaluating some of Buridan's arguments on various subjects. Many scholars will gravitate first to the latter part, where Zupko offers important interpretations and clarifications of Buridan's views. In these chapters, Zupko helps us to appreciate, among other things: how the problem of universals served to help Buridan define the scope of philosophy (ch. 10); the philosophical modesty of Buridan's account of the intellectual soul's presence in the body (ch. 11); the relationship between Buridan's epistemology and the skepticism of his Parisian contemporary Nicholas of Autrecourt (ch. 12); the sense in which Buridan is an "empiricist," viz an epistemic naturalist and reliabilist (ch. 13); how Buridan regarded moral psychology as applied physics, treating virtue as a kind of impetus (ch. 14); how Buridan's account of freedom can be regarded as a "perfection" of Thomistic intellectualism (ch. 15).Throughout these discussions, Zupko always keeps in sight his larger purpose of illustrating Buridan's conception of philosophical inquiry. Zupko makes much of the fact that [End Page 219] Buridan never wrote as a theologian, remaining his entire career in the arts faculty, where he wanted logic to organize secular inquiry. As Zupko notes, in this way Buridan's scholastic project seems to prefigure the "modern." But Buridan seems modern in another way as well. As Zupko points out in his "Introduction," though a cleric, Buridan never joined a religious order, so that his ideas developed independently of the Franciscan and Dominican traditions. He was, then, a teacher without a tradition—at least without deliberate allegiance to tradition, although he was in many ways the product of traditional scholastic intellectual discipline.Perhaps this... (shrink)

Este artículo compara el supuesto 'neoparmenidismo' de la filosofía de Severino con Polo como filósofo 'antiparmenidiano'. Siguiendo la visión de Polo, puede dilucidarse el método fundamental seguido por Severino, que consiste en asumir la mismidad de Parménides y en proyectarla en la dialéctica de Hegel. Al usar el principio de no contradicción, Severino recurre preferentemente a la operación mental de negar.

Los desencuentros de la filosofía latinoamericana con Nietzsche pueden entenderse como un síntoma de algo más que un problema de legibilidad o malentendido. En tanto pensamiento de lo uno, la filosofía latinoamericana (mayoritaria) no puede servirse del pensamiento nietzscheano: es imposi-ble construir un pensamiento del origen y la unidad desde un pensamiento de lo múltiple, como el de Nietzsche. La identidad, tan buscada por esa filosofía latinoamericana mayoritaria, es una ansiedad antigenealógica. En ese sentido, esa filosofía y su procedencia no (...) es solo eurocéntrica, como ya ha sido expuesto por otros comentaristas, sino reactiva, y esto vale para tres de sus tendencias principa-les: la filosofía normalizadora, la corriente historicista y la filosofía latinoamericana de la liberación. De ahí, de paso, la fascinación de dicho pensamiento con la idea de carencia —nunca hemos sido lo suficientemente civilizados—. Esto ha instaurado un cuerpo sufriente en América Latina, atrapado en la dialéctica de la víctima y el victimario. Se trata entonces de pensar con Nietzsche para intentar pensar sin resentimiento desde América Latina y sobre esta. ¿Nietzsche en América Latina? Sí, pero más allá de los estudios de recepción e influencia: Nietzsche como aquel estruendo capaz de infundirle una dimensión geológica al pensamiento. (shrink)

[A Polish translation of Steven James Bartlett, “Phenomenology of the Implicit,” Dialectica: Revue international de philosophie de la connaissance, Vol. 29, Nos. 2-3, 1975, pp. 173-188.] -/- This paper marks a juncture between the author’s studies in phenomenology and the transition he made to a study of what he has called a “metalogic of reference.” Published in 1974 in Polish translation, followed by its publication in English in 1975, “Phenomenology of the Implicit” describes the author’s “translation schema” that permits certain (...) of the central goals of Husserlian transcendental philosophy to be transposed to a framework that studies the preconditions of valid reference. The result of this translation was the development of the author’s “de-projective” approach to phenomenology, which he later dissociated from phenomenology in the form of a pure metalogic of reference. (shrink)

El artículo expone el papel del otro y de lo otro en la hermenéutica de Gadamer a la luz de la idea de diálogo. Para comprender se requiere reconocer lo otro en su carácter de tú, asumir que no se tiene distancia frente a él y estar abierto a acoger lo dicho por él como una posible verdad. La compresión posee una estructura dialéctica que implica la cancelación de las propias expectativas y el acceso a un saber más abarcante. (...) Aunque la comprensión es histórica, en ella se muestra cada vez un aspecto de la cosa misma, que resulta de la interacción del yo y el tú en el curso de la conversación hermenéutica y que constituye una verdad común con caracteres análogos a los del saber de tipo práctico. [The paper exposes the role of the other in Gadamer’s hermeneutics in the light of the idea of dialogue. Understanding requires the recognition of the other as a thou, the acceptance of the lack of distance from him and the openness to embrace what is said by him as a possible truth. Understanding has a dialectical structure which implies the cancellation of one’s own expectations and the access to a more comprehensive knowledge. Even though every understanding is historical, it discloses an aspect of the thing itself, which results from the interaction of the I and the thou during the process of hermeneutical conversation and constitutes a common truth with analogous characteristics to practical reason.] . (shrink)

El libro de María González Navarro se presenta a sí mismo como una “nueva hermenéutica” (23). La novedad involucra dos aspectos: uno que llamaremos metateórico y otro hermenéutico en propiedad. Hablando metateóricamente, el libro presenta una hermenéutica gadameriana vigorizada y robustecida por las teorías pragma-dialécticas de la argumentación. Desde el punto de vista hermenéutico propiamente dicho, la novedad reposa en que se considera que la interpretación correcta está indesligablemente vinculada a la argumentación abductiva.

En este artículo se analiza el planteamiento de Reinhart Koselleck en torno a la Begriffsgeschichte desde el punto de vista de la productividad de la historia, el tiempo y la productividad propia de la dialéctica de los conceptos. Para ello se traen a colación aspectos muy precisos de la filosofía de Aristóteles, Hegel y Gadamer. La reflexión concluye extrayendo algunas aportaciones que podrían enriquecer la investigación de Koselleck.

Este capítulo presenta una mirada hacia la historia del renacimiento afroperuano en paralelo con la historia del contrapunto de zapateo criollo, una de las prácticas que más destacó el renacimiento. Enfatizando en las nociones de ruptura y acontecimiento del filósofo francés Alain Badiou, se examinan ambos como rupturas que constituyen una nueva historia. En el caso específico del contrapunto esta ruptura está dada por la transición de ser un concurso a ser una práctica escénica. Este documento es el primero en (...) enumerar, hasta donde tengo conocimiento, los cambios fundamentales que esta transición implica: ya no hay un juez, el público cobra un rol fundamental, intervienen más de dos zapateadores, se cierra con una coreografía común. El hecho de que no haya un juez que determine un ganador sella el carácter dialéctico del contrapunto de zapateo escénico. Estas páginas buscan rescatar ese interacción dialéctica de zapateador con zapateador como algo que podemos aplicar a nuestra vida, en la relación que guardamos con los demás. Una relación simultáneamente de admiración, afecto y desafío para crecer. -/- ENGLISH: This chapter presents a parallel of this history of the Afro-Peruvian revival or "renacimiento", as I would rather call it, and the history of the "contrapunto de zapateo", a step dance that unfolds as a "battle" or relationship of challenge. Emphasizing the concepts of Rupture and Event propposed by French philosopher Alain Badiou, I examine both as ruptures that constitute new histories. In the specific case of the Contrapunto, this rupture is given by the transition from being a contest to being a scenic practice. This document, to the best of my knowledge, is the first one to enumerate the fundamental changes that characterize this transition: there is no longer a judge, the audience thus plays a fundamental role, more than two dancers can partake, and the contrapunto closes with a common choreography. The fact that there is no longer a judge that rules for a winner, seals the dialectic nature of the stated contrapunto. Finally, these pages conclude revaluing the dialectic interaction between dancer and dancer as something that we can also apply to life in the relation that we uphold with others; a relationship that simultaneously involves admiration, affect and challenge in order to grow together. -/- CITE: Miranda Medina, Juan Felipe. El renacimiento afroperuano y el renacer del contrapunto [The Afro-Peruvian "renacimiento" and the "renacimiento" of the contrapunto]. In "Cultura Afroperuana. Encuentro de Investigadores 2019", Ministerio de Cultura. pp. 155-170. -/- ISBN: 978-612-4391-32-3. (shrink)

El trabajo busca evaluar el grado de legitimidad o ilegitimidad que tiene la crítica decolonial al así calificado eurocentrismo de Marx. ¿En qué medida esta crítica es válida? ¿En qué medida no lo es? ¿Qué matices debe agregársele a una actitud que a veces se presenta tan radicalmente crítica que carece de la dialéctica propia de una postura verdaderamente crítico-revolucionaria, de esas que el propio Marx asumía ante otras propuestas y que le permitía no tirar a la criatura junto (...) al agua sucia de la bañera? (shrink)

No debemos olvidar que existe una relación dialéctica entre libertad y justicia. Cuanto mayor es la justicia, más necesario es limitar la libertad; cuanto mayor es la libertad que se disfruta, más se amenaza la justicia, porque los más fuertes, los más inteligentes, los más hábiles acaban oprimiendo a los demás. Esta antítesis de libertad y justicia debe estar siempre presente en nuestra conciencia, incluso cuando pensamos en la sociedad del futuro.

Este trabajo plantea el papel de la providencia y de la religión en los principales temas de la Ciencia Nueva: el mito, las primeras comunidades, la dialéctica de nobles y plebeyos, la lógica poética, etc., esbozando el proceso de cómo los hombres pasan a ser de hombres sin Dios a hombres con leyes. This paper deals with the role of both Providence and religion within the range of the main themes in the “New Science”: myth, the first human communities, (...) the dialectics between nobles and plebeians, logic, politics, etc., sketching in turn the way in which human beings became men with laws from the stage of Godlessmen. (shrink)

This book provides a concise overview, with excellent historical and systematic coverage, of the problems of the philosophy of language in the analytic tradition. Howard Callaway explains and explores the relation of language to the philosophy of mind and culture, to the theory of knowledge, and to ontology. He places the question of linguistic meaning at the center of his investigations. The teachings of authors who have become classics in the field, including Frege, Russell, Carnap, Quine, Davidson, and Putnam are (...) critically analyzed. I share completely his conviction that contemporary Anglo-American philosophy follows the spirit of the enlightenment in insisting on intellectual sincerity, clarity, and the willingness to meet scientific doubts or objections openly. --Professor Henri Lauener, Editor of Dialectica. (shrink)

Filosofia lui Platon se înscrie pe linia presocraticilor, a sofiștilor și a tradițiilor artistice care stau la baza educației grecești, într-un cadru nou, definit de dialectică și teoria ideilor. Cunoașterea este pentru Platon o activitate a sufletului, afectată de obiectele sensibile, și de procesele interne. Platonismul își are originea în filosofia lui Platon, deși nu se confundă cu aceasta. Conform platonismului există obiecte abstracte (noțiune diferită de cea a filosofiei moderne care există într-un al tărâm distinct atât de lumea sensibilă (...) externă, cât și de lumea internă a conștiinței, și este opusul nominalismului). O distincție esențială pentru Platon în filosofia sa este teoria Formelor, distincție dintre realitatea perceptibilă dar neinteligibilă (știința) și realitatea imperceptibilă dar inteligibilă (matematica). Geometria a fost principala motivație a lui Platon, iar aceasta arată și influența lui Pitagora. Formele sunt arhetipuri perfecte ale căror obiecte reale sunt copii imperfecte. -/- DOI: 10.13140/RG.2.2.33183.43687. (shrink)

La exposición y crítica de las doctrinas antiguas tiene un lugar importante en los escritos de Aristóteles. Sin embargo, ciertas dudas se han vuelto corrientes acerca de la confiabilidad de sus descripciones. Más aún, se ha sostenido que Aristóteles deforma la comprensión histórica a través de la introducción de conceptos y términos propios. En este libro se aborda el problema a través de un análisis de las críticas que Aristóteles dirige a la teoría platónica de las Ideas, que permite explicar (...) la constitución y desarrollo de importantes conceptos aristotélicos a partir de la confrontación dialéctica con las doctrinas de su maestro. En efecto, las dificultades genuinas que Aristóteles descubre en el platonismo constituyen el motor para gestar nuevos conceptos, que no son ajenos, sino que surgen como implicaciones del examen crítico. Así, la imposición de términos propios no debe interpretarse como distorsión, sino como el modo que Aristóteles adopta para exhibir su particular solución a los problemas que los filósofos anteriores dejaron sin solución. (shrink)

Nadie sabe lo que quiere la Justicia porque la justicia no se deja escribir. Cuando digo escribir, digo instituir. La Justicia no se deja instituir. Con ello debe lidiar la actividad judicial, con el límite mismo, con la propia imposibilidad. Límite que exhibe oculto que hay algo allí que no hace cuerpo. Que hay algo que el orden de lo simbólico no logra apresar. Legendre decía: en occidente, instituir es escribir. Instituir a los hombres es ante todo, escribirlos, inscribirlos, ¿marcar (...) sus cuerpos? Kafka lo sabía bien. La democracia enfrenta también un desafío similar: asumir que el signo de lo ilimitado la acompaña en el regazo mismo que la dialéctica de la modernidad le ofrece. Los escritores, señala Milner, han descripto lo ilimitado para condenar sus consecuencias y sustraerse a ellas, como el caso de Rousseau, o para constatarlas y combatirlas mediante estrategias de inversión, de Baudelaire a Brecht.Arrasar con la diferencia es no soportar el límite, aquello que hace borde, aquello que no se deja decir. En otras palabras no aceptar la falta en el lenguaje. El presente trabajo pretende mostrar que es, precisamente, el punto de cruce que constituye el límite mismo, el lugar que aloja un encuentro posible entre justicia y democratización. El límite, lejos de clausurar, posibilita aquel enlace, lo augura. Es a nivel del lenguaje que esta relación requiere ser situada. Democratizar la lengua supone horizontalizarla, en otras palabras, abogar por la apertura y circulación del sentido. Son las teorías críticas del derecho las que aportan las herramientas necesarias para pensar esta articulación. Como señala Cárcova, es en el campo del sentido en donde el derecho adquiere su especificidad y produce los efectos que le son propios. Profundizar la democracia desde el campo jurídico exige, ante todo, democratizar al derecho mismo. (shrink)

Comments on the paper: Pluralismo y absolutismo en la crítica. Dialéctica reflexiva y política democrática a partir de M. Horkheimer y Th. W. Adorno, by Emiliano Matías Gambarotta.

Modelul educațional al lui Platon (paidèia) diferențiază nivelul educației în funcție de aptitudinile elevilor. Astfel, o educație de bază include, pe lângă gimnastică și luptă (exercițiul corpului), și muzica (exercițiul spiritului), fără a fi impusă cu forța „deoarece un om liber trebuie să fie și liber în cucerirea cunoașterii”. Dacă elevul are aptitudini, este educat în matematică pentru a deveni strateg, și în astronomie pentru înălțarea sufletului. Dintre aceștia se selectează cei mai buni pentru a deveni buni conducători, studiind filosofia (...) și dialectica. Femeile vor avea aceleași drepturi și îndatoriri ca și bărbații. Conform principiilor socratice, pentru a face dreptate trebuie să se știe ce este bine, iar aceasta o știe cel mai bine filosoful. Platon a detaliat acest concept, evidențiind distincția dintre filosof (care caută principiile adevărului fără a pretinde că îl posedă) și sofist (care se lasă ghidat de opinie ca singurul parametru valid al cunoașterii). Platon consideră filozofii ca fiind conducătorii ideali din două motive principale: pentru că ei știu ce este bine, și pentru că nu vor să conducă. -/- DOI: 10.13140/RG.2.2.23824.89604. (shrink)

Filosofia limbajului are legătură cu studiul modului în care limbajul nostru se implică și interacționează cu gândirea noastră. Studierea logicii și relația dintre logică și vorbirea obișnuită poate ajuta o persoană să își structureze mai bine propriile argumente și să critice argumentele celorlalți. Înțelesul este modul în care pot fi considerate în mod corespunzător cuvinte, simboluri, idei și convingeri, definiția sa depinzând de teoria abordată, precum teoria corespondenței, teoria coerenței, teoria constructivistă, teoria consensului sau teoria pragmatică. Există mai multe explicații (...) distince despre ceea ce înseamnă un „sens” lingvistic, în funcție de diverse teorii (ideologice, adevăr-condiționale, de utilizare a limbajului, constructiviste, de referință, verificaționiste, pragmatice, etc.) Investigațiile privind modul în care limbajul interacționează cu lumea sunt numite teorii de referință. Sensul unei propoziții este gândul pe care îl exprimă. Un astfel de gând este abstract, universal și obiectiv. Sensurile determină referința și sunt, de asemenea, modurile de prezentare a obiectelor la care se referă expresiile. Referințele sunt obiectele din lume despre care vorbesc cuvintele. Filosofia limbajului explorează relația dintre limbă și realitate, în special filosofia problemelor de studiu lingvistic care nu pot fi abordate de alte domenii. Logica filozofică se ocupă de descrieri formale ale limbajului obișnuit, nespecializat („natural”). -/- CUPRINS: -/- 1. Filosofia limbajului - 1.1 Istorie - - Filosofia antică - - Filosofia medievală - - Filosofia modernă - - Filosofia contemporană - 1.2 Subiecte și sub-domenii majore - - Compoziție și părți - - Natura sensului - - Referinţă - - Mintea și limba - - - Înnăscut și învățat - - - Limba și gândul - - Interacțiunea socială și limba - 1.3 Limbajul și filozofia continentală - 1.4 Probleme în filosofia limbajului - - Imprecizia - - Problema universalului și a compoziției - - Natura limbajului - - Abordări formale versus informale - - Traducere și interpretare - 1.5 Nominalism - - Istorie - - - Filozofia greacă veche - - - Filozofia medievală - - - Filosofia modernă și contemporană - - Problema universalelor - - Tipuri - - - Filosofie analitică și matematică - - Critica originilor istorice ale termenului 2. Înțeles - 2.1 Adevăr și înțeles - - Teorii majore ale înțelesului - - - Teoria corespondenței - - - Teoria coerenței - - - Teoria constructivistă - - - Teoria consensului - - - Teoria pragmatică - - Teorii și comentarii asociate - - - Logica și limbajul - - - Gottlob Frege - - - Bertrand Russell - - - Alte teorii ale adevărului - - - Saul Kripke - - - Criticile teoriilor de adevăr ale înțelesului - 2.2 Bertrand Russell, Despre denotare - - "Fraza care denotă" - - - Concepția lui Russell despre o frază care denotă - - - Referința la ceva care nu există - - - Epistemologie - - Teoria descrierilor - - - Descrierea matematică - - - Ilustrare - - - Meinong - - Rezolvarea problemei existențialelor negative - - - Declarații despre concepte în care obiectul nu există - - - Ambiguitate - - - Nume fictive - - Critici - 2.3 Sens și referință - - Precursori - - - Antistene - - - John Stuart Mill - 2.3.1 Sens - - Sens și descriere - - Traducerea Bedeutung - - Natura sensului - 2.3.2 Referinţă - 2.4 Nume proprii - - Problema - 2.4.1 Teorii - - Teoria lui Mill - - Teoria bazată pe sensul numelor - - Teoria descriptivă - - Teoria cauzală a numelor - - Teorii de referință directă - - Filosofia continentală - 2.5 Gottlob Frege, Despre sens și referință - 2.6 Teorii cauzale ale referinței - - Motivaţie - - Variații - 2.6.1 Teoria cauzală a referinței a lui Saul Kripke - 2.6.2 Teoria cauzală a referinței a lui Gareth Evans - 2.6.3 Teoria cauzală a referinței a lui Michael Devitt - 2.6.4 Blockchain și arborele cauzal al referinței - 2.6.5 Perspective - 2.7 Saul Kripke, Numire și necesitate - 2.7.1 Prelegerea I - 2.7.2 Prelegerea II - 2.7.3 Prelegerea III - 2.7.4 Concluzii - 2.8 Kit Fine, Relaționismul semantic - - A. Antinomia variabilei - - B. Abordarea tarskiană - - C. Respingerea rolului semantic - - D. Abordarea instanțială - - E. Abordarea algebrică - - F. Abordarea relațională - - G. Semantica relațională pentru logica de primul ordin 3. Logica - Concepte - - Forma logică - - Semantică - - Inferență - - Sisteme logice - - Logică și raționalitate - - Concepte rivale - Tipuri - - Logica silogistică - - Logica propozițională - - Logica predicatelor - - Logica modală - - Raționament informal și dialectică - - Logica matematică - - Logica filozofică - - Logica computațională - - Logica non-clasică - Controverse - - "Este logica empirică?" - - Implicare: Strictă sau materială - - Tolerarea imposibilului - - Respingerea adevărului logic - 3.1 Filosofia logicii - - Adevăr - - - Purtătorii de adevăr - - - Adevăruri analitice, adevăr logic, valabilitate, consecință logică și implicare - 3.2 Logica propozițională - - Explicaţie - - Istorie - - Terminologie - - Noțiuni de bază - - - Închiderea sub operații - - - Argument - 3.3 Logica predicatelor - - Introducere - - Sintaxa - - - Alfabetul - - - - Simboluri logice - - - - Simboluri non-logice - - - Regulile formării - - - - Termeni - - - - Formule - - - - Convenții notaționale - - - Variabile libere și legate - - Semantica - - - Structuri de prim ordin - - - Evaluarea valorilor de adevăr - - - Valabilitate, satisfabilitate și consecință logică - - - Algebrizare - - - Teorii, modele și clase elementare de prim ordin - - - Domenii goale - 3.4 Logica modală - - Dezvoltarea logicii modale - - Semantica - - - Teoria modelului - - - Sisteme axiomatice - - - Teoria dovezilor structurale - - - Metode de decizie - - Tipuri de logici modale - - - Logica aletică - - - Logica epistemică - - - Logica temporală - - - Logica deontică - - - Logica doxastică - - - Alte logici modale - - Ontologia posibilității - - Controverse - 3.5 Declarații - - Declarația ca o entitate abstractă - 3.6 Dileme - - Utilizarea dilemei în logică - 3.7 Argumente - - Formal și informal - - Tipuri standard - - - Argumente deductive - - - Argumente inductive - 3.8 Actualism - - Exemplu - - Puncte de vedere filosofice - - Analiza indexicală a actualității - 3.9 Lumi posibile - - Posibilitate, necesitate și contingență - - Semantica formală a logicii modale - - De la logica modală la instrumentul filosofic - - Teoria lumii posibile în studiile literare - 3.9.1 Lumi reale, ne-reale dar posibile, și imposibile - - Lumi posibile logic - - Constituienții lumilor posibile - 3.10 Saul Kripke - - Wittgenstein - - Adevăr - 3.10.1 Logica modală - - Modele canonice - - Modele Carlson - 3.10.2 Logica intuiționistă - - Logica intuiționistă de ordinul întâi - 3.10.3 Nume și Necesitate - - "Un puzzle despre credință" Referințe Despre autor - Nicolae Sfetcu - - De același autor - - Contact Editura - MultiMedia Publishing . (shrink)

Republica a fost scrisă aproximativ între 380 și 370 î.e.n. Titlul Republica este derivat din latină, fiind atribuit lui Cicero, care a numit cartea De re publica (Despre treburile publice), sau chiar ca De republica, creând astfel confuzie în ceea ce privește adevărata ei semnificație. Republica este considerată parte integrantă a genului literar utopic. Al doilea titlu, Peri dikaiou (περὶ δικαίου, Despre justiție), este posibil să fi fost inclus ulterior. Tema centrală a cărții este dreptatea, argumentată cu ajutorul mai multor (...) teorii platonice, inclusiv mitul alegoric al peșterii, doctrina ideilor, dialectica, teoria sufletului și proiectul unui oraș ideal. Republica este considerată de mulți academicieni drept cel mai mare text filosofic scris vreodată, fiind cartea cea mai studiată în universitățile de top. -/- DOI: 10.13140/RG.2.2.27973.32481. (shrink)

Pretendemos acercarnos a la posición que el Tribunal Constitucional ha desarrollado en su jurisprudencia respecto al Derecho de la Unión Europea. -/- La postura del Tribunal Constitucional español es compleja en sí misma por las dudas que plantea, dejando traslucir, se podría decir, cierta indecisión en cuanto a su propia naturaleza de juez comunitario. -/- Considerando la diferente perspectiva que mantiene el Tribunal de Justicia de la Unión Europea, se puede deducir una especie de relación en la arquitectura judicial europea (...) que está llamada a ser dialéctica y de equilibrio, máxime en una Unión Europea donde también el poder político reside en un sistema de equilibrios en diferentes direcciones. (shrink)